Misterul disparitiei albinelor (documentar)

Misterul disparitiei albinelor (Film Documentar)


Albinele sunt peste tot, dar nu prea le observam atunci cand ele zboara din floare in floare.
Ele au aparut pe Pamant cu mult inaintea omului, iar acum opt mii de ani, omul si albina au devenit parteneri.
In 2006 s-a raspandit vestea ca in America sute de milioane de albine au disparut din stupii lor. Asa ar fi putut in cepe un film SF, dar nu e vorba de fictiune.
Inca din anii ’90 apicultorii semnalau pierderi enorme in Europa, pe ambele continanete americane si in Asia. Peste tot in lumea industrializata, albinele dispar.

E o catastrofa. Apicultorii derutati nu stiu ce sa mai faca. Savantii din toate domeniile sa-u mobilizat pentru a analiza problema. Care sunt rezultatele lor din ultimii ani?

Stiinta are o explicatie sau un remediu?
Albinele interactioneaza cu plantele. Albinele se hranesc din natura. Sa fie ele niste santinele care pier spunandu-ne ca ceva nu este in regula in relatia noastra cu natura?
Sa fie oare prea tarziu pentru a salva de la disparitie aceasta mica insecta? De ce ar trebui sa fim ingrijorati?

In fiecare an, apicultorii din lumea intreaga indeplinesc acelasi ritual. Intr-o zi frumoasa de primavara isi deschid stupii pentru a vedea cum au iernat albinele.
Insa de patru ani in coace acest ritual a devenit un cosmar. In Europa si in America de Nord si de Sud, apicultorii au pierdut intre 30 si 80 de procente din septeluri si nimeni nu stie de ce.

Un apicultor american pe nume Ben Hogan, spune:

“Pentru mine albinele sunt mai mult decat o sursa de venit, sunt foarte atasat de ele, ma doare sa vad aceasta. Am impresia ca eu sunt de vina ca nu am facut ceea ce trebuie pentru a le salva. Cu siguranta se putea face mai mult. E trist, dar trebuie sa mergem mai departe.”

Ca si mii de alti apicultori, Ben Hogan, nu va recolta miere in aceasta vara (vara in care a fost luat interviul).

Dar nu pierderile de miere ii determina pe savantii, precum Bernard V. de la Institutul National de Cercetari Agronomice (I.N.C.A), sa studieze comportamentul albinelor.
Polenizand marea majoritate a culturilor noastre, practic toate fructele si legumele, albinele sunt o veriga de baza a alimentatiei umane.

Importanta albinelor in procesul de polenizare a fost ignorata multa vreme. Iar acum descoperim ca polenizatorii sunt extrem de importanti pentru producerea unei parti considerabile din alimentatia noastra.
Treizeci de procente, o treime din alimentatia noastra depinde mai ales de activitatea polenizatoare a albinelor. E incredibil! Si pana acum ne-a fost asigurata (natural) precum soarele sau aerul.

Nici o alta vietate nu are o legatura atat de stransa cu lumea plantelor.
Fiecare mugure de aici (din imagine) e o floare.
muguri de flori
Avem flori care s-au deschis astazi, care sunt la stadiul mascul si-si elibereaza polenul. Avem flori la stadiul femela care isi deschid receptaculul, unde se va depune polenul pentru germinare si fecundare.

Zburand din floare in floare in cautare de nectar, albina transfera involuntar polenul pe pistil, organul femela al florii. Florile nu sunt frumoase si parfumate doar pentru a ne bucura simturile. Ele atrag astfel insectele polenizatoare, semnalandu-le o sursa de hrana.

Una din marele intrebari despre polenizare e legatura intre fauna polenizatoare, deci componenta si ambundenta acesteia si serviciul de polenizare efectuat. Iar pentru aceasta trebuie sa determinam cine viziteaza florile si cu ce frecventa.
Echipa institutului (I.N.C.A) a elaborat un sistem de camere de supraveghere care permite inregistrarea asezarii albinelor pe florile de floarea soarelui. Timp de cinci zile e constituita o baza de date care vor fi analizate in laborator.
Vom putea stabili o legatura intre numarul de vizite si numarul de seminte produs de acest capitul. Adica vom putea afla daca e nevoie de o albina pentru o suta de capitule sau e nevoie de o albina pentru o mie de capitule. Dar in primul rand vom afla componenta faunei polenizatoare.
Cu alte cuvinte experienta va permite sa determinam numarul minim de albine, necesar pentru a avea in continuare o agricultura viabila.
E o problema care nu s-a pus atat timp cat albinele erau ambundente si polenizarea era asigurata.

Ce reprezinta deci aceasta mica creatura de care depinde viitorul lumii noastre?
Apis Melifera sau albina domestica e o insecta conceputa ca o veritabila masina de polenizat.

  • Corpul acoperit de peri, de care se lipeste polenul, corbicule fixate de picioarele posterioare, pentru a-l transporta.
  • Doua antene pentru a comunica, mirosi, pipai si a auzi stereo.
  • O trompa, pentru a suge nectarul din flori.
  • Patru aripi care bat e 230 de ori pe secunda, purtand albina din floare in floare.

In cele sase saptamani ale scurtei sale vieti, albina produce echivalentul unei optimi de lingurita de miere si parcurge in total opt sute de km. Dar apis melifera nu poate trai singura. Ea locuieste in colonii de cc. 30.000 de indivizi, care recolteaza nectar si polen din toate tipurile de flori. Acest efort titanic, face din albina domestica cel mai eficace polenizator din lume.
Pe de alta parte e periculos ca polenizarea sa depinda de o singura specie. Totalitatea sistemului nostru agricol se sprijina pe o baza fragila.
In tipul verii colaboratorii Institutului de Cercetari Agronomice, verifica stupii la fiecare doua saptamani.
Daca o colonie piere, ceara, mierea si corpurile albinelor sunt analizate pentru a determina cauzele. Problema e ca nimeni nu s-a ocupat de aceasta pana la inceperea crizei. Deci nu exista un nivel de referinta pentru normalitatea unei colonii.

Statisticile mondiale nu indica o diminuare a rezervelor noastre de hrana si nici o scadere a nivelului culturilor polenizate de insecte. In cschimb o data cu productia intensiva a merelor in China, Pachistan si nord-vestul Indiei, a pepenilor in Israel, se observa ca la nivel local apar probleme. Pentru moment, prioritar se considera evitarea efectului de avalansa la scara larga. Ramane sa vedem cat va mai rezista sistemul.
Se anunta o criza globala. Cererea de polenizatori a agriculturii mondiale creste mai rapid decat rezervele.
In 2005, in California sistemul cedeaza. Nu sunt destule albine pentru a asigura polenizarea migdalilor. Producatorii decid sa faca presiuni asupra congresului, pentru a putea importa albine de peste hotare. Si astfel 15.000 de colonii sunt expediate din Australia.
Insa un an mai tarziu, pe intreg teritoriul Statelor Unite se constata o boala misterioasa care provoaca moartea coloniilor de albine – albinele pier cu sutele de milioane, lasand in urma stupii goi. Fenomenul este numit “Sindromul depopularii coloniilor de albine”.
Apicultorii americani inregistreaza un numar record de colonii disparute si pierderi astronomice. Unii crescatori au pierdut pana la 90% din albine. Un apicultor din Misisipi mai are doar 220 de colonii din 1200.
Un altul din colorado a pierdut 2800 de colonii din 4000.
Amenintat de criza agriculturii americane, congresul convoaca apicultorii si oamenii de stiinta pentru un bilant al acestei mortalitati neexplicabile. Albinele se pomenesc deci cu un purtator de cuvant la Washington. “May Berenbaum” reprezinta grupul stiintific care lucreaza asupra sindromului depopularii coloniilor. Chiar si pana la aparitia sindromului, am estimat ca daca populatiile de albine vor continua sa scada in ritmurile documentate intre ani 1989 si 1996, albina domestica va disparea in Statele Unite catre anul 2035.
“Sindromul depopularii coloniilor” e numele acordat unui fenomen ciudat, caracterizat prin moartea subita si masiva a totalitatii albinelor lucratoare din colonie, ce lasa in urma larve viabile, cateva albine hranitoare, o regina sanatoasa si o rezerva de hrana ambundenta.

Sindromul se raspandeste inexorabil din stat in stat, sugerand o boala contagioasa. Scenariul e peste tot acelasi. Larvele si mierea raman neatinse. Nici o albina pierita in jurul stupilor.
Urgenta se impune in momentul in care sunt afectate 35 de state.

Ce se intamla?
Savantii sugereaza un nou agent patogen, poate un virus importat o data cu albinele australiene.
Apicultorii dau vina pe altceva. Pe o noua clasa de pesticide – neonicotinoidele, introduse recent pe campurile americane.

Din pacate intoxicatiile cu pesticide nu ar fi o noutate pentru apicultori. Sa aiba oare noile produse chimice niste efecte adverse necunoscute?
S-au invocat imediat neonicotinoidele – e o noua clasa de pesticide neurotoxice.
Sunt utilizate de la inceputul anilor 2000 si zonele in care sunt folosite masiv, precum statul Ilinois, nu au fost afectate de sindrom. Ori daca ele ar fi singura cauza, centrul statului Ilinois ar fi astazi epicentrul afectiunii. Dar nu e asa! Deci intermeni epidemiologici, ipoteza cade.
Cercetatorii cauta alte piste. Iar albinele continua sa piara.
Pierderile din 2006 se repeta in 2007, 2008 si 2009. Anual in America mor 36% din coloniile ramase.
In Pensilvania, Denis vanEngelsdorp conduce un grup de ancheta asupra sindromului:

“Interesant e ca am primit apeluri de la oameni care aveau cu totii cate o explicatie a fenomenului. Ni s-a vorbit pana si de rapire extraterestra sau de apocalipsa.
A trebuit sa ne limitam la cauzele credibile. De exemplu culturile genetic modificate.
Stiam deja ca daca o albina ingereaza un organism modificat genetic, este afectata de o proteina care-i distruge peretele intestinului. Bacteriile patrunzand astfel in sange, generand o intoxicare, o septicemie usor de identificat. Dar nu am constatat asa ceva.”

Studiul agentilor patogeni pare mai promitator. E descoperit un virus rar, comun albinelor importate din Australia si a albinelor care au supravietuit in coloniile afectate de sindrom.
Una din primele descoperiri a fost virusul israelian a paraliziei acute. In america nu a mai fost descris pana atunci. Studiul a starnit interes, caci creea o legatura intre acest virus si sindrom.
Afectata de virusul israelian a paraliziei acute, albina e cuprinsa de tremur, apoi e paralizata. In general moare la intrarea in stup.
Simptomele nu sunt deloc cele a sindromului, insa practic toate coloniile afectate de sindrom au si acest virus.
Descoperirea trezeste sperante in posibilitatea unui tratament sau unui miracol…pentru un timp.

Posibilitatea virusului israelian a paraliziei acute (V.I.P.A.) ca factor explicativ, e infirmata peste cateva luni dupa aparitia raportului.
Un alt grup de cercetatori a demonstart in baza unor specimene conservate in congelator ca virusul era prezent in SUA cel putin din 2002. Deci inainte de aparitia sindromului de depopulare a coloniilor (S.D.A.C.).
E un impas al carui mister ramane nepatruns. S-ar putea ca fenomenul sa nu fie datorat unei singure cauze ci unei convergente de factori.
Sau poate exista o cauza principala care scade rezistenta albinelor iar virusul si bacteriile fac restul. Problema ramane fara raspuns, iar cauza disparitiei albinelor, necunoscuta.

Peter Kevan:
“S-a vorbit de pesticide, de virusuri, de telefoane mobile, de OZN-uri, de tot felul de lucruri. Unele serioase, altele absurde. Dar in definitiv e sigur un lucru: nu cunoastem cauza.”

In 2007 misterul se accentueaza, semnalandu-se depopulari ale coloniilor de albine in lumea intreaga. Mortalitati masive in America de sud, in Taiwan, in China. Cinci milioane de albine dispar in doar 48 de ore in Croatia, iar mortalitati neexplicate au loc in tot restul Europei.

Bernard Vaissiere:
“Sindromul a atras asupra acestei mortalitati masive a coloniilor de albine domestice, o atentie considerabila din partea mass-media. Cu toate acestea, problema ramane vaga caci nu se cunoaste cauza de baza care declanseaza acest sindrom. Se poate spune ca este vorba de acelasi sindrom in Europa, in Franta si SUA? Nu neaparat. Dat fiind ca nu se cunoaste cauza, agentul etiologic, nici in Franta si nici in SUA.”

Vara in Provence (Franta) e un paradis insorit pentru albine si apicultori. Dar exista probleme si in paradis. Pana si aici, desi incet, populatiile de albine scad cu regularitate in ultimii 60 de ani. Sindromul nu e decat partea vizibila a iceberg-ului. Severitatea si caracterul subit al pierderilor in America, nu a facut decat sa ascunda o realitate care ii alarmeaza de mult pe apicultori si pe oamenii de stiinta.
Daca ar disparea greierii, viespile sau fluturii, cine ar observa acest lucru?
Apicultorul se ocupa de stupii sai in fiecare zi. Cand au inceput problemele, el (apicultorul) a remarcat primul.
Cartea de capatai a lui Jean Brun Tratatul Complet de Apicultura al lui Edmond Alphandéry. Biologia albinei e singura care nu s-a schimbat de la aparitia cartii in 1931. Dragostea pentru ea, e datorata si faptului ca acestea sunt fotografiile stupilor bunicului sau.
Edmond Alphandéry

Edmond-Alphandéry-hives

Remi Brun:
“Bunicul, defapt strabunicul tatei a inceput prin 1980 – 1983 si de atunci incercam sa perpetuam lucrurile.”

Dupa al II-lea razboi mondial, prioritatea era hranirea populatiei. In numele eficacitatii si productivitatii, masinile si produsele chimice, au fost antrenate intr-un razboi impotriva naturii.
In Franta, politica guvernului a transformat peisajul conform necesitatilor unei agriculturi moderne. Fasiile de vegetatie au fost defrisate, iar campurile nivelate si extinse. Fermierii au fost inlocuiti de tehnicieni, iar apicultorii s-au vazut confruntati cu noi obstacole, caci insectele si culturile erau considerate incompatibile.

Jean Brun:
S-a inceput de la metasistemox prin anii ’50-’60 cred. Era un produs de o violenta extrema. A inceput atunci si nu s-a mai terminat niciodata. Mai inainte nu exista asa ceva. Multi dintre apicultorii marunti si mai mari chiar au preferat sa renunte. Pana atunci o multime de gospodarii aveau albine. Cate 4-5 stupi de albine care le permiteau sa-si faca provizii de miere pentru tot anul. Astazi nu mai e asa. Acum vreo 50-60 de ani Saint-Rémy nu era zona producatoare de fructe si legume de astazi. Peste tot erau flori, enorm de multe flori si nimic altceva – maghiran, cicoare, ciulini, tot ce vrei. Api culturile de graminee au disparut, au fost inlocuite cu cele de legume, iar noi am inceput sa ne mutam dintr-un loc in altul in cautare de flori. E si asta o munca.”

Noaptea, cand toate albinele s-au intors la stupi, Jean si Remi Brun, isi transporta coloniile de albine – 16 ore de munca istovitoare. Doua milioane de albine sunt mutate la mai bine de 200 km – din Camargue, pana la campurile de levantica din Provence. E un adevarat stres pentru albine. Cu toate acestea, apicultorii sunt nevoiti sa faca aceasta transhumanta de doua ori pe an, pentru a proteja albinele de insecticide si pentru a le oferi flori noi.
Dar Jean si Remi se confrunta si cu o alta amenintare. In 1980 in Franta, a ajuns o boala care distrugea coloniile de albine.
Populatiile de albine au inceput sa scada. In ultimii 30 de ani, flagelul a afectat majoritatea coloniilor de albine din lume.
In cadrul polului de studiu al albinelor in cadrul I.C.A. Yves Le Conte lupa cu acest dusman de moarte al lor.

Yves Le Conte:
“Va prezint pe Varroua Distructor. E un acarian care omoara albinele. A fost introdus in Europa in anii ’80. Este prezent peste tot in stup si se raspandeste de la o colonie la alta si de la o regiune la alta.
Schimburile si comertul cu albine, au favorizat difuzarea lui.”

Aparitia Varroa in Europa e consecinta inceputului globalizarii. La inceputul secolului 20, calea ferata Transsiberiana o aduce pe Apis Melifera, o albina mai productiva, din Europa de vest in Siberia si Asia, teritoriu al Apis Ceranei. Insa albina orientala e purtatoarea a unui parazit, in fata caruia Apis Melifera e lipsita de aparare.
Cand cu ani mai tarzi Apis Melifera revine din est in vest, parazitul calatoreste impreuna cu ea. Comercializarea reginelor si incrucisarea albinelor la scara mondiala, i-au permis lui Varroa sa ajunga in toti stupii din Europa, Africa si America.

Pana si in nordul Europei, in adancul Scotiei, Varroa Destructor decimeaza coloniile de albine. A Aparut aici in 1990 si de atunci se propaga din colonie in colonie pe urmele albinelor lucratoare cu o viteaza de 8km pe an.

Graham White:
“Varroa e un acarian parazit hematofag. E minuscul, are un diametru de cca. 2mm. Se fixeaza precum un crab pe corpul albinei si-i suge sangele. Asa ii transmite orice virus pe care-l poarta. Si tot asa afecteaza intreaga colonie.
Albinele au apoi tendinta de a se molipsi de tot felul de boli, iar regina care traieste cel mai mult dintre ele, in general are cel mai mult de suferit.”

Graham White:
“Eradicarea Varroa presupune sa omori un animal care-l paraziteaza pe altul. E nevoie sa fie gasita doza care sa omoare acarianul dar sa nu-i dauneze albinei.
Tratamentul obisnuit contra Varroa sunt benzile insecticide care nu omoara albinele, doar parazitul. Se pun cate 3-4 in fiecare stup in luna septembrie si Varroa e eliminat in proportie de 99%. Cativa vor ramane totusi.
Astfel regina se va trezi inconjurata de o colonie de albine sanatoase, insa populatia de varroa va creste progresiv pe timpul verii.”

Peste un timp, produsele chimice apar in ceara, difuzand o doza slaba dar constanta de pesticid. E un cerc vicios. Parazitul dezvolta rezistenta, iar albina e tot mai slabita. Insa fara produse chimice, colonia moare.

Cautand punctele vulnerabile ale varroa, cercetatorii au descifrat tainele ciclului de viata ale acestuia, intim legat de al albinei.
Albina se metamorfozeaza pentru a deveni adulta. Inainde de a iesi din alveola, trece de la ou la larva, apoi la nimfa. Varroa se strecoara in alveola larvei pentru a se reproduce. Noua generatie de varroa se dezvolta si se imperecheaza inainte de iesirea din alveola a albinei adulte. Agatat de ea, parazitul va infesta intreg stupul, iar ciclul se repeta la nesfarsit.

Dennis vanEngelsdorp:
“Parazitul varroa e dotat cu un ac mare la nivelul bucal, asemanator acului unei seringi care poate transmite virusuri. In plus varroa are in saliva o proteina care ca si virusul HIV, ataca sistemul imunitar al albinelor, dand astfel cale libera altor virusuri.
Aparitia parazitului varroa in anii ’80, a avut deci un impact real asupra capacitatii virusurilor de a se propaga din colonie in colonie. Aceasta e probabil cauza mortii majoritatii coloniilor. E acuzat acarianul varroa dar de vina sunt probabil virusurile vehiculate de acarieni.”

Timp de 8000 de ani, omul si albina au coabitat fara probleme. Albinele aveau timp pentru a se adapta micilor schimbari puse la cale de om, dar a venit si criza.
In ultimii 70 de ani, omul a supus albinele distrugerii habitatului si transhumantei, le-a expus pesticidelor si parazitului varroa – iar acum albinele sun amenintate de o maladie mortala inca necunoscuta.
Oricare dintre acesti noi factori de mediu ar putea fi cauza disparitiei lor.

Cum poate supravietui albina domestica?

In vestul Frantei exista colonii de albine ca rezista in fata varroa fara nici un tratament. Am constatat la aceste albine un mecanism foarte puternic de rezistenta, ele avand capacitatea de a detecta alveolele care contin nimfele parazitate de varroa. Si in momentul in care alveola e identificata, aceste albine distrug tot ce se afla in interiorul ei.
Datorita acestui mecanism de rezistenta, albinele reusesc sa controleze populatia de acarieni varroa, omorand nimfele infectate si eliminandu-i astfel din colonie. E o adevarata forma de cooperare sociala.

Prin ce aceste albine rezistente sunt diferite de milioane de altele care mor din cauza varroa?
Avem albine care dezvolta acest comportament si albine dimpotriva, nu-l dezvolta. Cu ajutorul tehnicilor recente de stiudiu molecular, am reusit sa identificam exprimate specific la albinele care au capacitatea de a identifica un cuib de varroa.
Fiind necesara o analiza genetica mai aprofundata, profesorul Le Conte, i-a legatura cu Gene Robinson, conducatorul echipei care a segmentat genomul albinei in 2006.

Gene Robinson:
“Colegul meu Eve Le Conte din Franta, a identificat o rasa de albine mai rezistente la varroa decat altele.
A trimis esantione in laborator si am analizat activitatea lor genetica pentru a explica aceasta rezistenta. Am fost placut surprinsi sa descoperim ca principalele deosebiri intre indivizii rezistenti si cei mai sensibili sunt legate de activitatea genica asociata comportamentului.”

Rezistenta la varoa e mai curand o forma de imunitate colectiva decat individuala, numita “comportament igienic”. In comparatie cu alte insecte analizate, albinele au mai putine gene responsabile de imunitate si de detoxificare. Ca si organism, albina e deci mai putin rezistenta la agentii patogeni si la toxine.
In schimb, un solid potential genetic pentru cooperarea sociala poate compensa partial, deficienta imunitara a individului.
Genele sugereaza ca specimenele rezistente sunt mai sensibile la mirosurile asociate cu prezenta varroa. E o informatie pretioasa pentru progresul cercetarilor asupra strategiilor de reproducere in vederea selectarii unor albine mai rezistente.
E vorba de o selectie clasica, in sensul ca se pot produce regine, se pot produce masculi, se recolteaza sperma masculilor, se face inseminarea reginelor cu sperma masculilor selectionati. Astfel ne putem orienta selectia spre o albina care sa produca miere si sa fie rezistenta la varroa.
Sa fie oare atat de simplu?
Inseminarea artificiala e adaptata pentru laborator dar nu si pentru stup.

Tatal si fiul Szabo se ocupa cu producerea reginelor. O data cu mortalitatea crescanda a albinelor, afacerea le merge bine.

Tibor Szabo si Tibor Szabo Jr. (crescatori de regine):
“Savantii din lumea intreaga afirma acelasi lucru – vrem albine rezistente la acarieni. Unele rezista, dar cum sa le obtii?
A creea albine rezistente la varroa e ca si cum ai creea oi rezistente la lupi. Poate ca e posibil, dar e foarte greu pentru ca nu stii de unde sa incepi […] Am devenit producator de regine pentru ca acum cativa ani, acarienii mi-au ruinat productia de miere. De atunci am investit totul in productia de albine. E o maniere ade utilizare a potentialului de reproducere al albinei. Albinele au un potential de reproducere incredibil, si atata timp cat il putem maximiza, suntem in avantaj – dar pentru aceasta e nevoie de un efort permanent.”

Viata coloniei depinde de regina. Ea e mama tuturor albinelor din stup.
O suita de albine de rand au grija de ea si o hranesc. CU ajutorul lor, regina depune pana la 2000 de oua pe zi.
Regina emite un semnal chimic, un feromon care calmeaza colonia si o ajuta sa functioneze. Dar regina e dependenta de colonia sa. Daca feromonul reginei se reduce sau daca regina isi incetineste productia de oua, albinele lucratoare o omoara si isi concentreaza toate eforturile pentru a creste o noua regina, caci o colonie fara regina e condamnata.
Daca e hranit cu laptisor de matca din orice ou se poate dezvolta o regina. Arta crescatorului de regine, consta deci in a face albinele lucratoare sa creada ca au nevoie de o regina noua.
Regina dupa ce iese din alveola sa, nu emana feromoni de regina, e ca o fantoma – abia dupa cateva ore va dezvolta feromoni ce o vor ajuta ca lucratoarele sa o accepte. Peste 11 zile va depune oua.
Piata determina calitatile necesare albinei domestice. Apicultorii prfera albinele blande si productive, iar crescatorii incearca sa le produca.

Maryann Frazier: (entomolog)
Atunci cand nu exista diversitate, populatia devine mai sensibila la boli si alti factori. credem ca si acesta e un aspect vulnerabil. Nu credem ca reprezinta cauza sindromului depopularii coloniilor sau reducerii populatiilor de albine dar, cu siguranta e un punct slab.

Ca albinele din lume sunt vulnerabile in fata bolilor e partial si vina omului, care incercand sa produca o albina perfecta, si-a asumat riscul de a elimina si anumite calitati necesare adaptarii acesteia.
Pentru entomologul Mark Winston, apicultura intensiva pune in pericol viitorul albinei domestice.

Mark Winston (entomolog):
Astazi evolutia albinei domestice e controlata. Apicultorii detin adevarate crescatorii, fabricand regine pe care le trimit peste tot in lume. Aceleasi regine populeaza coloniile constituind astfel o mare parte a fondului genetic actual.
Albina e un organism care desi domesticit a ramas pana nu de mult relativ salbatic. Abia in ultimii 20-30 de ani albinele domestice s-au indepartat de lumea salbatica pentru a intra intr-un mediu mult mai selectiv si mai controlat.”

Cu mult inainte de aparitia omului, albinele s-au adaptat la conditiile locale a diferitelor habitate in care se aflau. In nordul Europei, albinele au invatat sa inmagazineze mai multa miere in mai putin timp, pentru a supravietui unor ierni mai indelungate.
Albina neagra, mai agresiva, s-a adaptat la climatul dur al Scotiei, generatii dearandul.

Unul dintre cei mai mari apicultori din Scotia, William Robinson spune:
Albinele stiu sa se adaptze. […] Daca incepeti sa le incrucisati pentru a el face mai docile sau mai productive, eliminati o multime de calitati necesare. Asta e problema. Iar o data ce ati pierdut rezistenta la boli nu o mai recuperati niciodata. Veti avea nevoie de produse chimice pentru a controla maladiile. Cand e vorba de natura, nu trebuie sa treci dincolo de linie. Altfel solutia te costa de zece ori mai mult decat problema, caci o problema care tine de ceva viu se transforma lesne intr-un cosmar.

Este prea tarziu pentru ce spune William Robinson, raul este deja facut. Daca apicultorii din intreaga lume ar adopta metoda radicala a rezistentei naturale, majoritatea albinelor ar pieri, iar economia apicola mondiala, s-ar prabusi.

Toata lumea si-a pus intrebarea, ce va fi daca albinele domestice vor disparea? Caci in momentul de fata nu exista o compensare. Un hectar de lucerna in floare, un hectar de migdali in floare, reprezinta mai multe milioane de flori care se vor desface si vor astepta vizita albinelor pentru a obtine o polenizare optima. Fara ele (albinele) acest lucru ar fi imposibil chiar si cu colonii intregi de bondari.
Desi pentru unele culturi, bondarii s-au dovedit polenizatori mai eficienti decat albinele, o colonie de 50 de bondari nu inseamna nimic in comparatie cu 30.000 de albine domestice.

Agricultura a evoluat dealungul secolelor intr-un mediu cu o mare diversitate de polenizatori. Albinele domestice, nu erau decat una dintre multiplele specii de albine care vizitau culturile. Pe planeta noastra mai exista in 19.000 de specii de albine salbatice. Majoritatea nu traiesc in comunitate dar din pacate si ele sunt amenintate cu disparitia. Declinul albinelor salbatice este documentat incepand cu anul 1992.
Albinele salbatice polenizeaza majoritatea florilor din natura. Imaginati-va consecintele daca florile salbatice nu s-ar mai reproduce – ecosistemul nostru in ansamblu ar deveni cu totul altul decat cel pe care-l cunoastem astazi – multe specii de plante si animale ar disparea efectiv.\Albinele salbatice nu sunt infectate de varroa si nici de virusurile care afecteaza albinele domestice, dar toate sunt victimele unui flagel comun neidentificat.
Impactul pierderii polenizatorilor, depaseste problema alimentatiei noastre. Albinele au sarcina de a pastra viata pe Pamant.
Nu doar albinele si florile au evoluat impreuna. Coevolutia functioneaza ca o retea si exista o creatura care are un impact crucial asupra celorlalte fiinte vii, omul.
Este prima data in istoria omenirii cand actiunile omului intervin in functionarea sistemului natural. Si e tot pentru prima oara cand civilizatia umana in ansamblu risca sa se prbuseasca.
Multe dintre pesticidele folosite sunt mai toxice decat se crede si avaritia, disperarea omului de a produce cat mai mult, face ca pe termen lung sa piarda inzecit.

Apicultura este mai mult decat o meserie. Este un placut mod de viata. Ar fi mare pacat sa distrugem asta.

4 Comentarii

Posteaza un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *